Nelu Sorin Stancu

Am 43 de ani, sunt casatorit, am un fiu, locuiesc in Bucuresti.

15 ani am fost creator de cuvinte incrucisate, alti 12 ani programator IT.

Visul meu, inca din copilarie, a fost sa scriu romane. In ziua in care am implinit varsta de 41 de ani am scris titlul romanului "Diamantul din satra"; 18 luni mai tarziu am scris ultima fraza a romanului.
Nutresc speranta ca povestile si personajele acestui roman vor ajunge la sufletul fiecarui cititor.

  • Nelu Sorin Stancu
  • Nelu Sorin Stancu
1

Diamantul
din şatră

Roman

Nelu Sorin Stancu

2
  • Prin scrierea acestui roman, mi-am deschis baierele sufletului pentru a vă invita să exploraţi un univers aparte, plin de emoţii şi sentimente.
    Am convingerea că citind această carte, veţi râde, veţi lăcrima, veţi iubi şi veţi simţi libertatea sufletelor hoinare.

    - Nelu Sorin Stancu
  • ...Rromii nomazi se simţeau din nou liberi precum vântul ce cutreiera lumea-n lung şi-n lat. Cei mai în vârstă dintre ei învăţaseră să asculte vântul. De la el învăţaseră cele mai multe cântece. Ei, bătrânii şatrei, îi învăţau pe cei mai tineri cum îl pot asculta. Ei considerau vântul mai mult decât un tovarăş de drum; pentru ei era suflul Domnului. Drumurile, câmpiile, dealurile, pădurile, natura întreagă era trupul Domnului. Iubind natura, îl iubeau pe Dumnezeu.

3

    În aceste momente, când şatra era pe drum, cei care ştiau să asculte vântul auzeau un cântec deopotrivă duios şi aprig, senzual şi aspru, blând şi hain: era cântecul vieţii.
    Unora, vântul le şoptea despre vremurile de restrişte, când rromii plecaseră din India pentru a afla ţinuturi mănoase care să le ofere hrană; cum se împrieteniseră cu vântul şi descoperiră astfel ceva mai de preţ decât hrana, mai de preţ decât bogăţia, mai de preţ decât puterea: descoperiră gustul libertăţii. Libertatea deplină, libertatea hoinarului.

  • - fragment din roman
  • ...Fata îşi strecură mâna într-a lui şi îşi împletiră degetele. Un zâmbet îi dansa pe buze.
    - Hai să-ţi arăt ceva.
    Ajunseră într-un zăvoi şi păşeau cu grijă acum. Poteca pe care mergeau se strecura printre arborii falnici, ce abia înfrunziseră. Îi arătă cu degetul, fără să zică nimic. Nu departe de ei, zeci de luminiţe dansau pline de frenezie. Priviră în linişte un timp.

4
  • - N-am văzut niciodată aşa mulţi licurici, se minună el.
    - Sunt prietenii mei. Vrei să vezi?
    - Prietenii tăi?!
    - Da, ne vedem în fiecare noapte, de când ne-am stabilit aici.
    Se duse uşor între ei şi începu să danseze; licuricii nu se speriară, ci roiau în jurul ei născocind un spectacol mirific. Freamătul frunzelor aducea cu nişte şoapte blânde ale naturii, desăvârşind acest spectacol, desprins parcă dintr-un basm cu zâne. Şandor o privea cu adoraţie. Era un înger îmbrăţişat de stele. Ştiu în acel moment că acea imagine îi va rămâne pentru toată viaţa întipărită în adâncul inimii.
    Avea o senzaţie ciudată, se simţea mult mai uşor - parcă plutea. Iubirea îi înălţa sufletul. La un moment dat, la un semnal ştiut numai de ei, licuricii se înălţară şi plecară. Erau încă sub influenţa spectacolului magic oferit de luminiţele jucăuşe.

5
  • Stupoare şi nedumerire.
    Aceste două stări erau vizibile pe chipurile celor opt şătrari. O persoană fusese răpită, şi aceea nu era Şandor.
    Totul se întâmplase în cel mult zece secunde.

  • Moş Godrun făcu o pauză pentru a mai da pe gât o duşcă de rachiu, în vreme ce ochii copiilor se făcuseră cât cepele; nici nu îndrăzneau să respire.
    Bătrânul îi privi pe furiş, zâmbind în sinea lui: pauzele nu erau deloc întâmplătoare...
    - Marea lor putere, continuă el, era ochiul din mijlocul frunţii. Cine privea în acel ochi... încremenea pe loc! Ultimele cuvinte le rosti pe un ton puternic.
    Chiar în acel moment, un lemn trosni, împrăştiind o jerbă de scântei. La auzul zgomotului, copiii tresăriră înspăimântaţi; se strânseră mai aproape, lipindu-se unul de altul.

    - fragmente din roman
6
  • Caravana făcuse popas la marginea unei păduri dese cu arbori falnici. Ultimele raze de soare plăsmuiau peste ţinut umbre contorsionate.
    Barabulea chemase, fără ştirea bulibaşei, douăzeci de bărbaţi. Erau toţi înveşmântaţi în straie de culoare închisă pentru a se înfrăţi cu întunericul, iar la brâu li se zăreau jungherele ale căror tăişuri tânjeau să afle gustul sângelui. O îndârjire, soră cu moartea, răzbătea de pe chipurile lor.
    Barabulea le vorbea, privind cu nelinişte în jur:
    - La noapte îi atacăm. De acord?
    Rromii îşi dădură acordul în unanimitate.
    Cu privirea strălucind de exaltare, Barabulea adăugă înflăcărat:
    - Vom lupta pentru libertatea şatrei!
    - Pân' la moarte! se auziră câteva glasuri ce clocoteau de furie.
    - Să fiţi pregătiţi. Când auziţi semnalul ăsta de trei ori, atacaţi.
    Barabulea duse mâinile la gură şi scoase un semnal ce imita o cucuvea.

    - fragment din roman
7
  • Era una dintre acele zile în care nu conteneşti să te minunezi de cât de frumoasă este viaţa. Pajiştea se întindea până hăt departe, dincolo de linia orizontului; era plină de flori sălbatice, de o bogăţie de culori de neînchipuit. Adierea vântului purta mirosul florilor de câmp. Pe cerul limpede ca lacrima, soarele binecuvânta pământul cu lumină şi căldură.
    Fetele erau în picioarele goale şi păşeau printre florile pline de rouă; pe lângă ele, fluturii roiau în toate direcţiile, într-un joc de-a prinselea.
    - Fă ca noi, Elena, o îmbie Iris.
    Aceasta îşi scoase sandalele şi rămase desculţă. După o clipă, simţi roua mângâindu-i tălpile. Aerul rece şi înmiresmat îi pătrundea prin toţi porii. Îşi lăsă capul pe spate pentru a întâmpina razele călduţe ale soarelui.
    Elena trăi în acele clipe emoţii nemaiîntâlnite, culorile aveau o intensitate mult mai mare, trilurile păsărilor se auzeau atât de limpede...
    Fetele, cu braţele deschise larg spre soare, declamau:

8
  • “Dimineață m-am sculat,
    Rouă-n câmp am adunat,
    Şi cu rouă m-am spălat,
    În rouă m-am îmbrăcat."

    Culeseră roua florilor şi se unseră pe faţă, pe gât, pe sâni.

    “Ochii-mi sunt ca stelele,
    Obrajii ca florile,
    Buzele ca zmeura,
    Mijlocelul subţirel,
    Parcă-i tras ca prin inel.“

    Soarele le îmbrăţişa, invadându-le fiinţele cu căldură şi energie. Alergau prin iarba udă de rouă, cu simţurile îmbătate de mirosurile suave şi de bogăţia de culori. Vântul se juca alene cu părul despletit al fetelor, fluturându-l în toate direcţiile. Chiuiau de veselie.

    - fragment din roman

Formular de contact